Fraţiorul

 Afară plouă de parcă ar fi uitat că este iulie şi soarele stă pitit undeva deasupra norilor grei, ce nu-şi mai pot ţine ploaia trecând peste clădirile tăcute. Gândul meu se plimbă în cadenţa stropilor spre timpuri demult apuse, în colţuri de memorie strălucitoare şi senină ca soarele care mai zăboveşte ascuns, probabil este în pauză şi va reveni imediat. Eu o iau iar pe panta amintirilor, cu mulţi ani în urmă, printre dealuri verzi şi case de lemn cu porţi înalte unde soarele era prins în lemnul măiestrit de meşterii cei renumiţi din acel Maramureş colţ de rai, împletit cu cununi şi râuri şi spice. Coconul popii s-o grăbit să vie mai iute, parcă ar fi vrut să vadă cu ochii lui că lumea este exact acolo unde i-au spus îngerii înainte de-a coborî. Atunci la început, când l-am văzut prima dată, era tăcut, tare tăcut cu ochii mari şi albăstrii, parcă nu înţelegea prea bine ce i se întâmplă. Se chinuia să-şi fixeze privirea, dar încă nu ştia prea bine cum şi era aşa de mititel şi înfăşurat ca piroştile vecinilor, pe care le gustam de fiecare dată când mă chemau. Am încercat să mă joc cu el, dar gândurile lui păreau să fie încă în cealaltă lume, de unde a sosit aşa pe nepusă masă în viaţa noastră. Era frumuşel şi când a mai crescut niţel, avea nişte plete bălaie, cârlionţate de-i zicea lumea cucoana popii, spre disperarea mea, care eram sigură că-i comandasem berezei un frăţior, nu o surioară. Mă înroşeam de furie şi strigam că e băiat, nu fata, că el oricum nu înţelegea, ci doar zâmbea senin cu cei doi dinţişori scoşi la iveală, ca un iepuraş. Acuma cred că ar fi cazul să-mi cer iertare, că viaţă mea era complet întoarsă pe dos de când sosise el şi eu trebuia să-l am în grijă ca o soră mai mare ce eram, dar păcatele mă trăgeau spre joacă şi nu mă gândeam decât cum s-o şterg pe poarta casei spre cele patru zări şi să mă întorc abia seara, că doar era vacanţă. Aşa am inventat eu sistemul meu care a ţinut aproape toată vara. El frăţiorul, era prea liniştit, nu aveam motiv să cer ajutor deci, îl pişcam de mânuţele lui mititele până ţipa de nu mai putea, eu o chemam pe mama, că nu mai ştiu ce să fac cu el. Nici nu-l lua ea-n braţe bine, că eu mă evaporasem deja şi eram undeva pe uliţa mare, la joacă cu toţi prietenii mei. Era cald şi era vară şi viaţa era plină de poveştile pe care le citeam şi escapadele mele în locul secret dintre mărăcini, pe deal, unde cineva avusese inspiraţia să pună o bancă, de puteai să te uiţi printre crengi la coamele dealurilor din zare, verzi  şi domoale şi la cerul albastru, din locul acela înmiresmat de iarba cosită din apropiere. Era aproape de cimitirul vechi şi plin de cruci de lemn şi pruni, pe care mai spre sfârşitul vacanţei trebuia să-i scuturăm şi să le culegem prunele. Altă corvoadă pe care n-o puteam suporta, dar pe care frăţiorul meu, peste vreo doi anişori, o considera ceva tare interesant, că doar nu degeaba lua prune de pe jos, i le arăta mamei şi le punea în coş. El a fost de la început harnicuţul familiei, eu eram o mică vagaboandă, visătoare incurabilă, care când nu hălăduia pe toate dealurile, citea de uita de ea. Astăzi după aproape jumătate de veac, sunt aceeaşi visătoare incurabilă, iar el este nu numai harnicuţul, căci vremea l-a purtat pe multe cărări unde caută şi caută ca noi toţi, ceea ce am uitat când am sosit: de ce suntem aici, ce trebuie să facem, care este de fapt scopul nostru. Cred că doreşte cu disperare să-şi amintească ce i-a spus îngerul ultima oară, atunci, înainte de-a porni în mare grabă s-ajungă în lume!

Floricica

Din preaplinul sufletului meu am desprins o faramitura ca o floare, am suflat peste ea dandu-i viata si i-am spus: acum du-te umple pamantul cu frumusetea ta si cu mireasma si stralucirea si misterul ce le-am pus in tine! Apoi am uitat de ea, ca m-am luat cu alte treburi, urmarind mersul stelelor si stralucirea sorilor si cat mai costa o cometa la bursa celesta, pana intr-o zi cand uite-asa un gand sprintar m-a fugarit pe bucata de roca cu ganduri albastre de nori si fulguiri verzi de frunze de arbori. Ce-o mai fi facand micuta mea floare? Si m-am gandit ca n-ar strica sa-i fac o vizita divina (fara prea mult protocol ceresc si suita ingereasca) s-o vad cum se descurca cu incantarea ochilor din zona aia de cosmos, cu parfumul divin ce trebuie sa-l imprastie, cu stralucirea din fiecare dimineata plina de perle de roua. Ea era trista si innourata ca cerul de toamna, plumburiu si apasator si m-am mirat cu cereasca mirare intreband-o ce s-a intamplat cu toate promisiunile ei ca va straluci si va incanta si va infrumuseta lumea aia mititica uitata intr-un colt de galaxie, dar ea mi-a spus ca eu nici nu stiu ce greu este sa te descurci in lumea asta, ca trebuie sa nadusesti pentru fiecare bucatica de nectar ce-o datorezi albinelor, ca nu ti-ai platit taxele de apa si impozitul pe pamantul care te hraneste, ca ai copii in jur pe care trebuie sa-i cresti si sa-i educi in minunata arta de-a fi o floare, e-atat de greu si de stresant din zori si pana-n seara, ca nici nu ai vreme sa luminezi si sa aromezi cu parfumul tau valea-n care stai. Ea zicea ca nici nu mai stie cum se face ca lumea treaba asta si e o concurenta acerba intre flori, care are rochita cea mai minunata si la moda si coafura petalelor cea mai sofisticata, si-apoi toate astea costa si timp si bani si mai sunt si o multime de bondari care dau tarcoale, ca ei cred ca lumea asta e doar a lor si ele sunt numai asa, de consum, ca daca nu, pot sa stea la cratita. Eu m-am intristat, cum de-o fi uitat instructiunile ce i le-am dat cand a venit aici intaia oara, ce-o fi fost in capul ei s-adune atata gunoi in jur, de nici nu mai stii ce-am vrut eu si ce-a facut ea! Si de-atunci tot stau si ma mir si ma intreb cand s-o trezi oare si sa se adune ca e atat treaba importanta de facut!
Semnat Eu cu E mare! Ca Eu ala Sunt!

Eu sunt cel ce sunt

Eu sunt cel ce sunt, imi reamintesc mereu, ca nu sunt doar rolul pe care-l joc in acest moment, aici pe aceasta minunata bucata de roca, plina de frumuseti sublime si nebanuite. Am uitat cand am sosit aici, cu mult timp inainte, cine sunt si de ce am venit, m-a prins jocul atat de tare incat sunt convinsa ca am fost o eleva timida, apoi o studenta plina de sperante si vise, o tanara inginera, indragostita de viata, iar mai tarziu o femeie matura calita in focul suferintelor de multe feluri. Pana la urma, daca ma dezbrac de toate aceste costume cine ramane? Suntem bieti ingeri obositi de atata joaca care uneori isi mai pierd rabdarea si urla la luna, suntem seminte stelare presarate din cosmos, sa impanzeasca cu inimile lor inima mare a mamei noastre Pamant. M-am asezat la margine de veac sa ma odihnesc putin, ascultand vantul si marea si fosnetul padurilor si uite-asa a trecut o jumatate de secol de nu mai stiu cand am venit si cand trebuie sa plec. Si uite ca parca incep sa-mi amintesc cate ceva si mi-e asa de dor de casa, dar stiu ca daca ma voi intoarce voi gasi un loc schimbat, ca nimic nu sta in loc ci se schimba ca imaginile unui caleidoscop si-apoi am promis... am promis c-o sa vin aici si sa stau si sa fac tot ce nu ai putea visa ca se poate,  babysitter de ingeri, ca asta suntem noi, chiar daca ne ascundem bine aripile de nu se vad!