Fraţiorul

 Afară plouă de parcă ar fi uitat că este iulie şi soarele stă pitit undeva deasupra norilor grei, ce nu-şi mai pot ţine ploaia trecând peste clădirile tăcute. Gândul meu se plimbă în cadenţa stropilor spre timpuri demult apuse, în colţuri de memorie strălucitoare şi senină ca soarele care mai zăboveşte ascuns, probabil este în pauză şi va reveni imediat. Eu o iau iar pe panta amintirilor, cu mulţi ani în urmă, printre dealuri verzi şi case de lemn cu porţi înalte unde soarele era prins în lemnul măiestrit de meşterii cei renumiţi din acel Maramureş colţ de rai, împletit cu cununi şi râuri şi spice. Coconul popii s-o grăbit să vie mai iute, parcă ar fi vrut să vadă cu ochii lui că lumea este exact acolo unde i-au spus îngerii înainte de-a coborî. Atunci la început, când l-am văzut prima dată, era tăcut, tare tăcut cu ochii mari şi albăstrii, parcă nu înţelegea prea bine ce i se întâmplă. Se chinuia să-şi fixeze privirea, dar încă nu ştia prea bine cum şi era aşa de mititel şi înfăşurat ca piroştile vecinilor, pe care le gustam de fiecare dată când mă chemau. Am încercat să mă joc cu el, dar gândurile lui păreau să fie încă în cealaltă lume, de unde a sosit aşa pe nepusă masă în viaţa noastră. Era frumuşel şi când a mai crescut niţel, avea nişte plete bălaie, cârlionţate de-i zicea lumea cucoana popii, spre disperarea mea, care eram sigură că-i comandasem berezei un frăţior, nu o surioară. Mă înroşeam de furie şi strigam că e băiat, nu fata, că el oricum nu înţelegea, ci doar zâmbea senin cu cei doi dinţişori scoşi la iveală, ca un iepuraş. Acuma cred că ar fi cazul să-mi cer iertare, că viaţă mea era complet întoarsă pe dos de când sosise el şi eu trebuia să-l am în grijă ca o soră mai mare ce eram, dar păcatele mă trăgeau spre joacă şi nu mă gândeam decât cum s-o şterg pe poarta casei spre cele patru zări şi să mă întorc abia seara, că doar era vacanţă. Aşa am inventat eu sistemul meu care a ţinut aproape toată vara. El frăţiorul, era prea liniştit, nu aveam motiv să cer ajutor deci, îl pişcam de mânuţele lui mititele până ţipa de nu mai putea, eu o chemam pe mama, că nu mai ştiu ce să fac cu el. Nici nu-l lua ea-n braţe bine, că eu mă evaporasem deja şi eram undeva pe uliţa mare, la joacă cu toţi prietenii mei. Era cald şi era vară şi viaţa era plină de poveştile pe care le citeam şi escapadele mele în locul secret dintre mărăcini, pe deal, unde cineva avusese inspiraţia să pună o bancă, de puteai să te uiţi printre crengi la coamele dealurilor din zare, verzi  şi domoale şi la cerul albastru, din locul acela înmiresmat de iarba cosită din apropiere. Era aproape de cimitirul vechi şi plin de cruci de lemn şi pruni, pe care mai spre sfârşitul vacanţei trebuia să-i scuturăm şi să le culegem prunele. Altă corvoadă pe care n-o puteam suporta, dar pe care frăţiorul meu, peste vreo doi anişori, o considera ceva tare interesant, că doar nu degeaba lua prune de pe jos, i le arăta mamei şi le punea în coş. El a fost de la început harnicuţul familiei, eu eram o mică vagaboandă, visătoare incurabilă, care când nu hălăduia pe toate dealurile, citea de uita de ea. Astăzi după aproape jumătate de veac, sunt aceeaşi visătoare incurabilă, iar el este nu numai harnicuţul, căci vremea l-a purtat pe multe cărări unde caută şi caută ca noi toţi, ceea ce am uitat când am sosit: de ce suntem aici, ce trebuie să facem, care este de fapt scopul nostru. Cred că doreşte cu disperare să-şi amintească ce i-a spus îngerul ultima oară, atunci, înainte de-a porni în mare grabă s-ajungă în lume!